O frustrare

Nu puține au fost dățile în care reacția majoritară asupra unui produs artistic care mi-a plăcut m-a deranjat, nu pentru că nu ar fi fost primit bine ci pentru că nu a fost primit bine din motivele bune. Așa că am decis să scriu în sfârșit despre acest lucru.

Voi da cel mai recent exemplu, în mare datorită faimei pe care acesta o poartă. Într-unul dintre ultimele episoade ale sezonului șapte din Game of Thrones, a existat o scenă cu o înaltă încărcătură emoțională, și anume scena în care Jon Snow, Regele Nordului, acceptă în sfârșit să o accepte pe Daenerys Targaryen ca regină a sa. Daenerys a fost prezentată de-a lungul serialului, dincolo de un temperament puțin distructiv, ca un simbol al femeii independente. Aceasta a avut diverși parteneri și nu puțini au fost cei ce s-au îndrăgostit de Mama Dragonilor. Însă Jon Snow este primul despre care putem spune că i-a furat cu adevărat inima. De ce? Încă din primul moment al interacțiunii lor, Jon este ferm și refuză să o vadă ca pe o zeiță venită să răstoarne lumea, o tratează ca pe un egal. De asemenea, îl oprește de ser Davos din a spune cum acesta a fost ucis și readus la viață, deoarece nu consideră că are nevoie să se laude cu sacrificiul său și cu faptul că a fost „ales” de un așa-zis zeu, cu toate că vorbea cu o persoană care călărește frecvent dragoni. De altfel, neagă mai târziu spusele lui ser Davos. Daenerys înțelege în sfârșit toate acestea când intră în cabina în care Jon zăcea după lupta sa de dincolo de Zid. Vulnerabilă deja după pierderea unuia dintre iubițiii săi dragoni, Daenerys vede pentru prima dată cicatricile de pe trupul dezbrăcat al lui Jon, înțelegând că acesta într-adevăr își dăduse viața pentru oamenii săi. Acesta este momentul în care legătura se solidifică. Care a fost reacția multora la această scenă? „OMG, CÂT DE SEXY ERA JON SNOW FĂRĂ TRICOU!”

Un alt exemplu ar fi unul care mă doare în mod special, întrucât este vorba de un favorit personal, Doctor Who. Doctor Who este mai mult decât un fenomen de pop-culture, este o reușită a creativității adunate a mai multor generații, o poveste nemuritoare ce gravitează în jurul unui personaj ce poate candida cu ușurință la titlul de personaj suprem, interpretat numai de actori excepționali. Doi dintre acești actori au fost nemaipomenitul David Tennant și magnificul Matt Smith. Aceștia au dat dovadă de un talent actoricest de cea mai înaltă calitate în interpretarea celui de-al zecelea și celui de-al unsprezecelea Doctor, însă, pe lângă talent și iscusință, au adus serialului și o oarecare doză de atractivitate… fizică. Nu spun că lumea ar trebui să ignore faptul că protagonistul este un bărbat atractiv. Problema a venit odată cu decizia lui Matt de a preda ștafeta către succesorul său, Peter Capaldi. Doctorul avea să abandoneze chipul de treizeci de ani al lui Smith pentru chipul de cincizeci și cinci de ani al lui Capaldi. Atunci a apărut dezgustătoarea reacție a multor așa-ziși fani: „ESTE PREA BĂTRÂN SĂ-L JOACE PE DOCTOR!”. De menționat că personajul în sine are 2000 de ani. Timpul a dovedit că Peter a fost mai mult decât potrivit pentru rol, devenind una dintre cele mai bune reprezentări ale Doctorului din toate timpurile, cu toate că poate nu a stârnit același val de hormoni în unii „fani”.

Acest fenomen se petrece în multe alte ocazii în audiovizual. Robert Downey Jr., Scarlet Johanson sau Johnny Depp sunt recunoscuți de multe ori mai întâi pentru cât de arătoși sunt și de-abia după aceea pentru talentul lor. Și se întâmplă și în cazul femeilor. Mai ales în cazul femeilor. Un film cu multe tipe asemănătoare cu Megan Fox și aproape îmbrăcate va avea mai mult succes decât un film în care joacă numai actrițe foarte bune dar cu un aspect necomercial. Audiovizualul a ajuns să depindă de eye-candy. Nu spun că nu ar trebui folosite aceste calități fizice ale actorilor, însă sunt profund deranjat când publicul oferă mai multă atenție acestora decât mesajului pe care produsul îl transmite de fapt. Pentru că, în cele din urmă, este vorba de artă.

Trăiesc cu teama unui viitor dominat de producții ca Transformers.

Problema se extinde și în zona muzicii, unde este chiar mai prezentă, producătorii oferind publicului ceea ce vinde. Aș putea să scriu și despre asta până mâine, însă Jon Bon Jovi a scris și lansat anul trecut o melodie ce se adresează direct acestei atrocități, melodie intitulată The Devil’s in the Temple și pe care am să o las să vobească pentru mine.

Acest articol nu este un atac la adresa nimănui. Dacă apreciezi mesajul și calitatea și de-abia după aceea… orice altceva, ai tot respectul meu. Dacă nu, îmi pare rău pentru tine.

 

God save the arts.