Spider-Man: Homecoming of mixed feelings

Mult așteptatul Spider-Man: Homecoming a sosit în sfârșit. Născut în urma unui pact între Marvel Studios și Sony Picture Studios, acest film este intrarea oficială a celui mai îndrăgit personaj Marvel în MCU (Marvel Cinematic Universe), titlul îsuși fiind un apropo bătut la adresa acestui fapt, felul în care Marvel îi urează uimitorului Om-Păianjen „bun venit acasă”. Personal, am așteptat sosirea lui Spider-Man în MCU cu sufletul la gură, pentru că (după cum am afirmat într-un întreg articol dedicat personajului) consider că Spider-Man este cel mai bun erou produs de Marvel în toată activitatea sa (slăviți fie Stan Lee și Steve Ditko!).

Acestea fiind spuse, trebuie spus că filmul a fost bun. Chiar mi-a dat același sentiment pe care îl am când citesc o bandă desenată, lucru ce nu se întâmplă la fiecare film cu supereroi. Sunt însă indecis în ceea ce privește dreptatea pe care le-a făcut-o personajelor și poveștilor lor.

Să o luăm cu începutul.
Acțiunea este nu foarte complicată, foarte bine ponderată și… surprinzătoare pentru un film ce are loc în MCU. Nu au fost lupte grandioase împotriva armatelor dezlănțuite ale extratereștrilor, nu au fost zei maniaci, nu au fost conspirații guvernamentale. A fost un film mult mai diferit de ceea cu ce ne-am obișnuit, pentru că și Spider-Man este foarte diferit de majoritatea personajelor pe care le-am întâlnit până acum în MCU.

Peter Parker se află la începutul carierei sale de apărător al justiției, la vârsta de cincisprezece ani. Este pentru prima oară de mult timp când vedem un Peter Parker tocilarul de liceu autentic, așa cum era acesta la origini. Tânăr și încă nu foarte înțelept, Peter se lasă purtat de val, tinzând să zboare prea aproape de soare. Tom Holland, ca și predecesorii săi, joacă foarte bine rolul, fiind pur și simplu plin de carismă și reușind să trăiască în pielea personajului.

 

 

Vocea rațiunii ce îl ține oarecum sub control pe tânărul și neliniștitul Peter Parker vine din probabil ultimul loc în care oricine s-ar fi așteptat să găsească o voce a rațiunii: Tony Stark. Robert Downey Jr. a fost o carte pe care echipa de marketing a filmului a jucat-o la greu, cu toate că timpul petrecut de acesta pe ecran nu a fost foarte îndelungat. Cu toate acestea, Tony Stark joacă un rol important în lansarea carierei de supererou a lui Peter. Nu cred că vom trăi să îl vedem pe Parker călcând pe urmele lui Stark și devenind CEO-ul Parker Industries (lucru ce se întâmplă în benzile desenate), dar sunt bucuros să văd că relația dintre cei doi a fost imortalizată și pe marele ecran.

Antagonistul filmului, Vulture, este jucat de fantasticul, magnificul, excepționalul, nemaipomenitul Michael Keaton (am multe de spus despre el). Michael Keaton în rolul lui Vulture reprezintă un easter-egg imens în sinea sa, fie pentru rolul acestuia în Birdman or (The Unexpected Virtue of Ignorance), fie pentru interpretarea oferită de acesta în roluri ca Batman (da, chiar Batman) sau Beetlejuice. Dar adevărata contribuție a lui Keaton este jocul actoricesc al acestuia, care te lasă pur și simplu cu gura căscată. De mult timp nu au mai avut filmele Marvel un rău-făcător atât de realmente înspăimântător și… convingător.
Nu este vreun zeu, nu este un geniu malefic supărat pe umanitate, nu este un lider nazist, nici un robot maniacal… este un om cu probleme, dar în același timp cu un oarecare simț al oanoarei. Ceea ce mi se pare fantastic (și deosebit pentru filmele cu supereroi din ultimii ani) este faptul că una dintre cele mai tensionate scene din tot filmul a fost o scenă de dialog, ce a avut loc într-o mașină, tensiune creată de talentul remarcabil al lui Keaton, demn de un nominalizat la Oscar. Ce m-a supărat la Vulture a fost povestea sa, care, deși a fost făcută credibilă de Keaton, a pierdut din savoarea pe care o avea în varianta sa originală.

Multe alegeri privind distribuția au fost controversate și nu sunt sigur dacă sunt de acord cu schimbările suferite de unele personaje, în special de Flash Thompson, care… nu este Flash Thompson. Am înțeles că absența lui Gwen Stacy era oarecum necesară după ultima serie de filme, am acceptat această nouă MJ, chiar și mătușa May pare potrivită anului 2017… însă parcă aș fi vrut să văd un Harry Osbourne. Este totuși prietenul cel mai bun al lui Peter. Ceea ce mă duce la cel mai enervant personaj secundar de care am avut parte de ceva vreme… Ned. Se presupune că este prietenul geek al lui Peter, chiar parte a echipei sale pentru „Academic Decathlon”. În benzile desenate ajunge chiar să poarte mantia terifiantului Hobgoblin! Asta înseamnă că ar trebui să fie… inteligent. Nu? Eu așa spun. Păcat că în film dă impresia că are vată de zahăr în loc de creier. Singurele semne de inteligență sunt capacitatea de a reprograma protocoalele introduse de însuși Tony Stark și vreo două replici științifice. În rest… ugh!

 

Regia îmbină bine cele două laturi ale vieții protagonistului. Viața lui Peter Parker, elevul de liceu, este prezentată într-un mod foarte autentic, inspirat destul de clar din clasicul The Breakfast Club. Iar viața secretă a acestuia este prezentată într-un mod destul de bun. Scenele de acțiune sunt bune, unele chiar foarte bune, oferind niște cadre superbe în care vedem adevărata putere a personajului. Sincer, sunt bucuros să văd în sfârșit o scenă în care eroul se dezbracă în chiloți și se chinuie să-și pună costumul. Mai trebuie să-i văd mergând la toaletă și voi putea muri împăcat.

Filmul a fost legat bine de restul MCU, fără ca această aderare să fie abuzivă. Am fost conștienți tot timpul că Spider-Man există în aceeași lume ca și the Avengers, dar destinul său a rămas unul de sine stătător, fapt accentuat în finalul filmului printr-un gest pe care nu am să-l dezvălui deoarece filmul este prea proaspăt ieșit. Easter-egg-urile au fost la tot pasul, inclusiv un omagiu adus unui cadru dintr-o bandă desenată al cărui reprint sunt mândru să-l dețin (am ținut morțiș să menționez). Se ridică la nivelul filmelor din MCU de până acum, cu toate că alege o direcție puțin diferită, fiind un film mult mai… intim. Pentru că asta este Spider-Man. Nu este eroul care slavează lumea de la apocaipsă… bine, dacă ar avea ocazia, ar face și asta. Dar, înainte de toate, Spider-Man este eroul oamenilor de rând, cel ce rezolvă problemele prea minore pentru eroi ca Iron Man sau Thor. Friendly neighbourhood Spider-Man va salva pisica din copac, va scoate copilul din mijlocul incendiului, va înapoia bicicleta furată proprietarului.

Nu știu ce altceva aș mai putea spune fără să vă stric vizionarea… Ah! Cea mai bună scenă post-credits din viața mea! Merită să stați până la sfârșit!

Spider-Man: Homecoming merită să fie pus în categoria filmelor bune cu Spider-Man (adică categoria în care Spider-Man 3 nu are sub nicio formă ce căuta), însă nu îl pot situa nici în vârf, deoarece este foarte greu să atingi nivelul pe care l-au atins primele două filme ale primei serii. Îl pun undeva la egalitate cu The Amazing Spider-Man (primul) și încerc să fiu optimist în ceea ce privește viitoarele filme.