Povestea lui Neil

Recent am început să mă gândesc la impactul anumitor personalități asupra mea. Și am decis să încep o serie de postări în care să îmi expun recunoștința pentru existența acestor oameni. Cum? Prin fan-fiction!
Primul față de care vreau să îmi expun respectul și admirația este Neil Gaiman. Un om pe care îl ador din tot sufletul și pe care îl pot numi fără nicio ezitare eroul meu. Unul dintre ei, dar cu siguranță cel mai drag.

Ei bine, iată Povestea lui Neil…

Era 10 noiembrie, 1960, iar sus, pe cer, stelele priveau către pământ.
-A sosit clipa? își întrebă o stea suratele îndreptându-și razele către unui port din sudul unei insule unde încă mai existau lorzi, prinți și prințese.
-Da, i-a răspuns o alta. Exact așa cum a prezis Destinul în cartea sa.
Între timp, în orașul ce beneficia de toată această atenție cosmică, oraș numit Portsmouth, o tânără farmacistă numită Sheila Gaiman trecea prin cea mai nemiloasă durere din viața ei. Și cu toate astea, simțea fericire.
-E băiat! îi spuse moașa.
-Neil, șopti Sheila.
-Neil a sosit, șoptiră stelele, lăsându-și lumina lor eternă să se scurgă în ochii nou-născutului.

Micuțul Neil împlinise recent patru ani atunci când se îndrăgosti pentru prima oară. Ceea ce nu știa era faptul că acea dragoste avea să fie o constantă în inima sa până la adânci bătrâneți. Neil deschise cartea și, pentru prima dată, semnele acelea grafice aveau un cu totul alt sens.Se legau și creau cuvinte în capul lui. Apoi cuvintele se legau și ele și creau fraze. Era ca și cum cartea aceea avea o voce, însă nu o auzea cu urechile, ci cu ochii.
Curând veni vremea ca Neil să meargă la școală. În prima zi de școală, copiii își primeau manualele, manuale ce în mod normal ar fi trebuit parcurse treptat până la finalul anului. Neil le-a citit în întregime cât de repede a putut, de dragul de-a o face. La vârsta de șapte ani, Neil primi în dar de ziua lui șapte cărți, cele șapte volume ale seriei Cronicile din Narnia, de C.S. Lewis, în care i-a cunoscut pe frații Prevensie, pe enigmaticul leu Aslan, pe Vrăjitoarea de gheață și pe satirul Tumnus. A împrumutat de la biblioteca școlii primele două volume din Stăpânul Inelelor, al lui J.R.R. Tolkien, pe care le-a recitit de câteva ori înainte de a pune mâna pe a treia parte a trilogiei. Aici i-a cunoscut pe Frodo și Sam, pe Aragorn, pe Boromir, neamul elfilor, pe măreți Maiari și înfiorătorul Sauron.

-Unde sunt? întrebă Neil.
Privea în jur și vedea numai lumină. Alb imaculat.
-Ești acasă, stăpâne Gaiman, se auzi vocea lui Gandalf, așa cum și-o închipuise el. Și chiar la momentul potrivit.
-Nu înțeleg, spuse băiatul confuz și puțin speriat.
-Bine-ai venit, Neil! spuse Aslan. Bine-ai venit în lumea noastră, lumea fantasticului.
-Dar nu văd nimic! Totul este alb.
-Pentru că te așteaptă pe tine, răspunse vocea leului. Aceasta este pânza ta, iar vopseaua ta este imaginația. Aici toată puterea este a ta.
-Dar fii cu băgare de seamă! interveni Gandalf. Pe cât de fantastică poate fi lumea aceasta, pe atât de nebună poate ajunge. Și poți fi sigur că va crea dependență.
-Oh, și e a naibii de amuzantă, se auzi timbrul vocal pe care băiatul și-l imaginase pentru Samwise Gamgee. Și poți pune lucruri în paranteze!

Pe măsură ce creștea, Neil continua să citească, nu numai cărți în sensul tradițional al cuvântului, și noua artă a secolului XX, benzile desenate. Neil s-a identificat ca un fan al justițiarului mascat din Gotham City. Dar nu stătea toată ziua cu nasul în cărți și reviste. Poveștile ce veneau prin ecranul televizorului ajungeau și ele la inima sa, mai ales un anume serial despre un călător din altă lume și aventurile sale în timp și spațiu la bordul unei… cabine telefonice.

Anii au trecut, iar micuțul Neil a devenit tânărul Neil. Visul său era clar, dorea să devină scriitor. Dar cum? Avea nevoie de o rampă de lansare, așa că și-a asumat titlul de jurnalist. Relațiile și experiența dobândită au început să se vadă când prima sa lucrare fictivă a cunoscut tiparul. În luna mai a anului 1984, în Imagine Magazine apărea povestirea „Featherquest”, de Neil Richard Gaiman.

În același an, Neil se afla în gară, în Londra, așteptând trenul. O briză de vânt, o frunză legănându-se în aer. Urmări cu privirea frunză, până când ochii săi fură captivați de altceva. Era o revistă de benzi desenate. Renunțase la benzi de ceva timp, în ideea falsă și… proastă cum că ar trebui să se maturizeze. Dar aruncă o privire peste aceasta, din curiozitate. Era Swamp Thing, de Alan Moore. Ochii lui Neil devorau paginile revistei, mintea sa se deschidea. Adultul și copilul din el erau în sfârșit unul și-același. „Asta este!” exclamă în gând Neil. „Deci chiar se poate! Asta este calea!”
Curând, Neil formase deja o prietenie cu deschizătorul ochilor săi, bizarul Alan Moore. Iar ca o consecință a acestei prietenii, a început să scrie benzi desenate. Miracleman, Future Shocks, Violent Cases, Black Orchid și alte titluri. Forța sa creativă se dezlănțuia în sfârșit. Pânza sa în sfârșit prindea culoare. Lumea pe care o crease era fantastică într-adevăr. Însă nu era gata încă. Nu era destul de nebună. Nu era destul de fantastică.

Într-o zi, Keren Berger, șefa departamentului UK al Vertigo, i-a oferit o ocazie lui Neil. Impresionată de munca sa din Black Orchid, i-a propus să scrie o serie proprie. Aceasta i-a cerut să aleagă un personaj DC Comics și să-l recreeze. Mai multe titluri i-au trecut prin cap lui Neil, însă multe fură refuzate. În cele din urmă, au decis. Neil urma să-l recreioneze pe Sandman, un erou din epoca de aur a benzilor desenate.
În seara aceea, Neil își trânti capul pe pernă și adormi aproape instant. Pe fereastra camerei sale, de pe cerul nopții, prin nelipsita ceață londoneză, stelele în priveau. Stelele cântau:
Mr Sandman, send him a dream.
Make it the maddest, he’s ever seen.
Neil se trezi în lumea sa, lumea viselor, ce fusese cândva doar o pustietate albă. De data asta se afla pe o pajiște. Cât vedea cu ochii numai iarbă, fire egale, așezate uniform, verzi ca smaraldul, strălucind în lumina unui cer perfect albastru fără soare. În fața sa, un cub
imens de piatră.
-Ce e asta? întrebă Neil.
Realiză atunci că vocea sa nu era cea a unui adult, ci a copilului ce odinioară îi citea pe Tolkien și Lewis.
-Acesta sunt eu, Neil.
-Tu adică cine?

-Multe nume mi-au fost date. Eu sunt Prințul acestei lumi, unul dintre Cei Eterni, frate cu Decesul, Destinul, Dorința, Distrugerea, Disperarea și Delirul. Sunt Lordul Viselor.
-Sandman…
-Unul dintre multe nume, într-adevăr. Dar sunt captiv, Neil, captiv în acest bloc de piatră.
Neil privi în jos. Realiză că ține în mâini o daltă și un ciocan.
-Misiunea ta, Neil, este să dai la o parte tot ce nu sunt eu și să mă descoperi. Crezi că o poți face?
Neil zâmbi larg și afișă o privire de geniu nebun. Soarele răsări peste acea pajiște, iar Neil se apucă de sculptat.

Povestea Lordului Viselor fu un real succes. Neil își găsi în sfârșit nebunia. Lumea creației sale era de-acum nu doar nebună și fantastică… ci și cu adevărat magică. Pentru că magia este un sentiment, iar Neil a reușit să-l transmită de fiecare dată. A continuat să scrie, nu doar benzi desenate, ci și cărți. În sfârșit, și-a dezlănțuit geniul și în cărți, construind povești fantastice despre lucruri care mai de care mai sărite de pe fix, cum ar fi orașul secret de sub Londra, unde oamenii vorbesc cu șobolanii, o vrăjitoare cu nasturi în loc de ochi, zei ce au imigrat în America la fel ca și el, despre o stea ce a căzut din cer și multe altele. Neil a scris două episoade pentru Doctor Who, serial pe care l-a urmărit din copilărie, ascuns după canapea. Mare parte din cărțile sale au fost adaptate pentru film, iar anul viitor, Zei Americani va fi prima sa carte adaptată într-un serial de televiziune.

Micuțul Neil, ajuns acum în a cincia decadă a vieții, și-a trăit și își trăiește visul. A creat, creează și va crea. Pentru că este îndrăgostit. Este încă îndrăgostit de acea mare iubire pe care a descoperit-o la vârsta de patru ani… Arta.

Neil Gaiman a spus odată o frază care are să rămână întipărită etern în mintea mea, și anume:

MAKE GOOD ART. -Neil Gaiman